Learn Gestalt

Cathy a adus în discuție problema „resentimentelor față de tatăl său". Am întrebat-o ce o revolta, iar ea mi-a spus că faptul că a divorțat de mama ei când avea 4 ani. Am explorat acest fir. Acel lucru se petrecuse în urmă cu 20 de ani, iar de atunci își văzuse tatăl doar de vreo 10 ori. Știa foarte puține despre el. Credea că mama ei era victima - tatăl său avusese o aventură și se recăsătorise.

Nu a făcut niciun efort să îl contacteze în adolescență. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că ultima oară își adusese fiica din cea de-a doua căsătorie cu el, iar Cathy s-a simțit extrem de geloasă când a văzut afecțiunea pe care i-o arăta surorii vitrege. I-am spus că nu mă voi ocupa de problema divorțului dintre părinții săi, nici de resentimentele pe care le avea referitor la asta (deoarece nu erau o parte centrală a problemei). În schimb, voiam să lucrez cu ea ca adult și să aflu ce dorea să facă în prezent. S-a opus, dar limitele mele au fost clare.

I-am povestit despre divorțul meu și despre conversația pe care am avut-o cu fiica mea cea mare când a crescut și despre informațiile false pe care le înmagazinase. I-am spus că o pot ajuta să își găsească propria conversație cu tatăl său, dar să nu rămână în rolul de victimă neajutorată. Moștenise poveștile de la mama sa și fusese animată de ele. Ca adult, putea să facă propriile alegeri pe care le putea exersa și putea afla direct de la tatăl său versiunea lui. Nu făcuse asta încă, deci voiam să o determin să facă un pas către asta în viitor, în loc să reînvie trecutul.

Mai mult, atunci când vorbeam despre asta, Cathy avea vocea și purtarea unei fetițe. I-am spus că înțeleg și că îmi pare rău că a pierdut atât de multe lucruri cu tatăl său, dar acum totul ține de trecut și nicio terapie sau interacțiune cu el nu va putea să înapoieze anii pierduți. Trebuia să trăim cu această dramă așa cum era și să găsim resursele din acest punct. Era un lucru greu de realizat, dar altfel ar fi rămas blocată într-un loc fără ajutor, tânjind mereu după ceva ce a pierdut. Uneori empatia extinsă poate ajuta oamenii, dar alteori ei au nevoie de o limită clară și de o cale de a merge înainte, în loc să privească mereu înapoi. Fetița din ea nu avea de ales, nu avea nico putere de a merge spre el.

A povestit că atunci când era mică și îl vedea voia să îl lovească. În mod evident era foarte furioasă, lucru care mi s-a părut firesc. Dar nu a găsit nicio altă cale de a relaționa cu el și încă era furioasă în aceeași manieră ca acea fetiță din trecut. Am propus un experiment: să începem dintr-o zonă a camerei pe care o considera apropiată de mama sa și să traverseze camera spre tatăl său, fie pentru a purta o conversație cu el, fie pentru a sta pur și simplu lângă el. A fost o provocare majoră care a speriat-o foarte tare. Am făcut tot ce am putut pentru a o încuraja, dar i-am oferit și opțiuni. I-am amintit de multe ori că are 24 de ani. I-am spus să își schimbe acea voce de fetiță, să își îndrepte spatele și să nu mai stea cocoșată (povestea că are frecvent dureri de spate) și să meargă spre acel loc al adultului plin de opțiuni. Încet, încet, a fost de acord cu experimentul. La fiecare pas avea nevoie de mult sprijin să nu se prăbușească. În cele din urmă a ajuns la locul tatălui său și am rugat pe cineva să joace rolul tatălui.

A fost imposibil să vorbească cu el. Am întrebat-o ce simte și i-am spus să exprime starea sa în propoziții pe care le poate folosi. Am făcut asta pentru vreo 6 senzații, deci a avut o serie de lucruri pe care le-a putut spune. Avea nevoie de mai multe încurajări pentru a reuși să formuleze totul în cuvinte. De fapt, scotea un mic zgomot ascuțit atunci când respira, care, o dată identificat, a concentrat „plângerile" ei cu privire la atenția de care se bucura sora ei vitregă. Voia să îi pună întrebări, dar i-am indicat să facă numai afirmații. I-am arătat manipularea întrebărilor și am readus-o la motivele pentru care voia să facă un pas către tatăl său. În cele din urmă a vorbit cu el, i-a spus că este foarte furioasă, rănită, dar bucuroasă să-l vadă. A vorbit mai ales de supărarea sa și de temerile ei. Răspunsul din partea celui care îl interpreta pe tatăl său a fost că se bucură să o vadă; nu era ceea ce aștepta ea. Întreg procesul a fost foarte dificil pentru ea. A trebuit să fac experimentul mai ușor, spunându-i de exemplu că aceasta era doar o terapie de grup și că tatăl și mama ei nu erau acolo de fapt, iar ea mergea pur și simplu pe o podea din bambus și nimic mai mult. Astfel se reduceau puțin valențele emoționale. Am însoțit-o la fiecare pas, învățând-o, sprijinind-o și provocând-o să rămână în postura de adult.

Acesta este un exemplu de „alarmă sigură" în experimentul Gestalt, când călcăm pe un teritoriu care în mod normal este prea dificil, dar o facem cu tot spirjinul necesar. Acest lucru îi permite persoanei să aiba o experiență nouă. Cu toate acestea, astfel de experimente nu sunt prescriptive, iar clienții sunt încurajați să nu le transforme în noi „trebuie", ci să le vadă ca explorări ale conștientizării și opțiunilor.